viitorului meu sot, acg

îmi dai stele
îţi dau soare
îmi dai nori
îţi dau ninsoare
îmi dai frunze
flori şi lună
îţi dau dragoste
nebună
îmi dai zâmbet şi speranţă
îţi dau vreme de vacanţă

odă soarelui

tu, soare curat,
ce m-ai luminat
tu, soare de vară,
peste-ntreaga ţară
tu, soare al meu,
de la Dumnezeu
hai, nu dispărea,
nu te înnora
hai şi-adune nouă
o lumină nouă
hai şi-adune-n veac
stele de pe lac
hai, nu intra-n nori
peste mări şi ţări
ci fii senin lunii
să-nverzeasc-alunii
nu lăsa să vină
vreun apus de lună
hai, soare mereu
luminează-n eu
hai, soare român,
fă-te blând şi bun
şi adune nouă
pace sfântă, vouă,
tot mereu să fim
viaţă să trăim

Iubiţi creştineşte! Din aceeaşi carte a Sfântului Ioan Gură de Aur

Iubirea ne face blânzi, pentru că împiedică lăcomia, desfrâul, invidia şi alte patimi să ne stăpânească sufletele. În general nu există patimă, nu există păcat pe care să nu le distrugă iubirea. Mai lesne este să scape de flăcările sobei o creangă uscată, decât păcatul de focul iubirii. Aşadar, dacă sădim dragostea în inimile noastre vom deveni sfinţi. Da, fiindcă toţi sfinţii prin iubire s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu. Din ce motiv Abel a devenit vitima crimei şi nu criminal? Pentru că avea iubire puternică pentru fratele său şi n-a putut să-i facă rău nici când acela l-a omorât. Din ce motiv Cain l-a invidiat pe Abel şi l-a ucis? Pentru că din inima lui a lipsit iubirea. Din ce motiv cei doi fii ai lui Noe, Sem şi Iafet, au dobândit faimă bună? Pentru că îl iubeau mult pe tatăl lor şi n-au răbdat să-l vadă gol. Şi pe al treilea, Ham, de ce l-a blestemat Noe? Pentru că nu-l iubea pe tatăl său şi-l batjocorea. Dar marea faimă a lui Avraam cui se datorează? Iubirii pe care i-a arătat-o atât nepotului său Lot, cât şi sodomiţilor, pentru a căror izbăvire a mijlocit la Dumnezeu.

Plini de iubire, plini de blândeţe, plini de compătimire erau şi sfinţii. Gândiţi-vă la Pavel care, deşi era în primejdie să fie dat flăcărilor, deşi rămânea neclintit la încercări, deşi nu se temea decât de Dumnezeu, deşi nu-i păsa de nimic, nici chiar de iad, când a văzut lacrimile persoanelor iubite, s-a înmuiat, acest puternic, s-a emoţionat şi a spus: "Ce faceţi? Plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima?" (Fapte 21, 13). Şi veţi întreba: Au putut lacrimile să zdrobească sufletul acela de diamant? Sigur că da. Pentru că, aşa cum el însuşi a spus, pe toate le biruia cu puterea dragostei, însă nu şi dragostea, care-l sufoca şi-l biruia. Iată ce i-a plăcut lui Dumnezeu! Omul pe care nu l-a putut zdrobi marea sălbatică, au putut să-l biruie câteva lacrimi de iubire. Atât de mare este puterea acesteia!
va urma

Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care îl sărbătorim astăzi

Aşa cum toată viaţa noastră ne hrănim trupul, la fel trebuie să-i iubim pe semenii noştri, şi, desigur, cu şi mai multă râvnă decât întreţinerea trupului, prentru că dragostea conduce la viaţa veşnică şi nu va înceta să existe vreodată.
Necesitatea iubirii n-o învăţăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din faptele Lui. O astfel de lecţie este felul în care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creându-l pe primul om, a stabilit ca din el să se nască ceilalţi oameni, ca să fim consideraţi toţi ca un singur om şi să ne legăm prin dragoste. Legătura de iubire a tuturor oamenilor a impus-o cu înţelepciune prin schimburile pe care suntem nevoiţi să le avem între noi. Căci a dat mulţime de bunătăţi în lume, însă nu pe toate pretutindeni, ci în fiecare ţară anumite feluri. Astfel suntem obligaţi să facem negoţ, dând cele care ne prisosesc şi primind pe cele de care avem nevoie, iubindu-i pe semenii noştri.
La fel a făcut Dumnezeu şi cu fiecare om în parte. N-a îngăduit fiecăruia să aibă toate cunoştinţele, ci unuia să aibă cunoştinţe de medicină, altuia de zidărie, altuia de vreo altă ştiinţă sau meşteşug etc., ca să avem nevoie unul de altul şi în felul acesta să ne iubim unul pe altul.
La fel se întâmplă  şi cu harismele duhovniceşti, cum spune Apostolul: "Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune, iar altuia, cuvânt de cunoaştere... unuia, faceri de minuni, iar altuia profeţie, unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, felurimea limbilor, iar altuia, tălmăcirea limbilor" (I Corinteni 12, 8-10).
Dar deoarece nimic nu este mai presus de iubire, a aşazat-o deasupra tuturor, spunând: "De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul profeţiei şi de-aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de-aş avea credinţa toată să pot muta şi munţii, dar dacă n-am iubire, nimic nu sunt  (Corinteni 13, 1-2). Şi nu s-a oprit aici, ci a adăugat că, chiar moartea pentru credinţă ar fi nefolositoare, dacă lipseşte iubirea (I Corinteni 13, 3). De ce a pus atât de mult bază pe însemnătatea iubirii? Întrucât cunoştea, ca un cultivator înţelept al sufletelor noastre că, atunci când dragostea se înrădăcinează bine înlăuntrul nostru, vor răsări din ea, ca nişte vlăstare, toate virtuţile.
De ce, însă, vorbim despre micile argumente ale însemnătăţii iiubirii şi le nesocotim pe cele mari? Din dragoste a venit lângă noi Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om, ca să nimicească rătăcirea idolatriei, să aducă adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi să ne dăruiască viaţa veşnică, după cum spune şi Evanghelistul Ioan: "Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). Înflăcărat de iubire, apostolul Pavel a spus aceste cuvinte cereşti: "Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos?: Oare necazul? Sau strâmtorarea? Sau prigoana? Sau foametea? Sau golătatea? Sau primejdia? Sau sabia?!...". (Romani 8, 35) Şi după ce a nesocotit toate aceste greutăţi, considerându-le lipsite de importanţă, vorbeşte de cele mai înfricooşătoare, nesocotindu-le şi pe acestea: "... nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 8, 3839).
Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi la necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale. Iubirea face din mulţi un trup şi din sufletele lor vase ale Sântului Duh. Căci Duhul păcii nu odihneşte acolo unde împărăţeşte dezbinarea, ci acolo unde stăpneşte unirea sufletelor.
va urma

am o datorie de iubire

datoria mea e scrisă în lege
datoria mea este să trăiesc
şi să mă supun legii
unei legi nici măcar mie total cunoscute
datoria mea
este să iubesc
şi să ofer iubire
să ne iubesc pe noi
şi să vă iubesc pe voi

jumătăţi de măr

fericirea mea eşti tu
fericirea mea sunt eu
fericirea mea e formată din doi:
noi

n-avem dreptul

n-avem dreptul la fericire

şi n-avem dreptul nici la iubire
suntem nişte oameni învinşi
care iartă
şi se străduiesc să uite
dar ce păcat că uitarea
le şterge uneori
propria memorie

iubitului meu, Cristi

aş vrea să mai păcătuiesc puţin cu tine
fiindcă tu
eşti atât de curat
ca şi cum
ai fi
fără de păcat